Nu...
Ar fi prea melancolic, si nici nu cred ca suferinta este exact ceea ce simt.
Imi este dor, dor de clipe, de momente, de senzatii, de vorbe, de soapte, de mangaieri ascunse si de priviri secrete.
As fi preferat ca tot ceea ce s-a intamplat sa fi fost un vis, sa pot sa imi deschid ochii fericita si sa imi spun rasuflata: "Inima nu-mi este franta." Dar din pacate stiu ca nu ma pot trezi, nu pot sterge ceea ce ai scris cu cerneala pe inima mea.
Daca as spune ca nu as fi vrut sa te cunosc niciodata as comite cel mai mare pacat omenesc, pentru ca desi tu esti boala din sufletul meu, in acelasi timp esti si leacul care poate sa mi-l completeze, si stiu ca doar faptul ca scriu acum aceste randuri ma face o persoana slaba, cu prea multe sentimente si aflata sub controlul propriilor emotii.
Ma doare sa iti pronunt numele, si atunci cand o fac incerc sa zambesc, sa nu inteleaga nimeni ca defapt o bucata din mine se pierde odata cu sunetul apelativului tau.
Durere... dragoste... care e diferenta?
Amandoua reusesc sa te zdrobeasca, amandoua pot sa te calce in picioare si sa iti aminteasca mereu ca esti doar un om, o fiinta mizerabila, o fiinta care nu are control asupra destinului si se afla in mainile lui, un destin care uneori nu pare sa fie de partea noastra niciodata.
Ne aduce aminte ca suntem departe de a fi invincibili, si ca oricat de mult ne-am strofoca sa castigam jocul vietii, vom pierde mereu pana la urma.
Alte amintiri imi traverseaza mintea acum, inchid ochii si parca pot sa te vad, acolo unde esti, departe de mine, de lumea mea, departe de acea lume pe care ne-o creasem, acolo unde toate visele au putut sa prinda viata, dar nu au supravietuit cand au pasit in realitate.
In fine...
